Te privesc prin prisma rabdarii.
Trec ani.
Te privesc prin prisma uitarii.
Sa suferi incert numind-o "iubire"!
Trec ani...
Si se scad din propria-ti nemurire.
Sut dupa sut in fundu-ti se-aseaza.
Trec ani.
Pana si-un zambet ajunge o ceata.
Trec ani si viata-ti isi prinde contur
Ai primit si iubirea fara cusur.
Trec ani.
E sfarsitul, putin a ramas!
Si balanta-i la zero in ultimul ceas.
vineri, 15 mai 2009
marți, 5 mai 2009
lma pigs!
La multi ani tuturor barbatilor! In sfarsit vi s-a facut si voua zi! Si in loc sa va bucurati, 90% exclamati un "mda whatever" de parca vrea cineva ceva de la voi cand va felicita lumea. Pai cum sa nu aleg asa un titlu?
sâmbătă, 2 mai 2009
Lectia mea de viata
Bunica ne spunea cand eram mici si ne purtam urat cu ea [mai ales eu]: "fiti cuminti si purtati-va frumos ca o sa vedeti voi cand nu o sa mai fiu". Asa e, nu pretuiesti ceea ce ai pana nu ajungi sa nu mai ai.
Imi amintesc cu un junghi de parintii mei cu care nu am avut tocmai cea mai buna relatie dar oricat de rea mi se parea atunci situatia, mi-e tare dor sa mai fiu din nou cu ei. Cu mintea mea de acum ar fi fost poate mai bine dar totusi nu stiu. Probabil daca ii mai aveam inca, tot nu i-as fi pretuit. Acum uitandu-ma in urma imi dau seama ca datorita restrictiilor lor si a felului cum m-au crescut am ajuns azi ceea ce sunt si poate altfel as fi ajuns cine stie cum si unde - daca as mai fi ajuns. Lectiile de viata te invata si ele dar baza e educatia din familie, iar cu ea la bord stii sa alegi ce e bun si ce e rau, sa faci diferenta si sa iti stabilesti propriile limite. Limitele mele sunt ceva mai jos de limita normala, recunosc, tot timpul mi-a placut sa fiu la extreme, dar am stiut sa ma opresc fix inainte de a da in altceva si lor trebuie sa le multumesc. Si ce imi vine in minte acum dupa mai bine de 3 ani de cand ei nu mai sunt? Imi vine un singur gand: de-as fi eu in stare sa imi educ copiii astfel cum m-au educat ei pe mine, astfel incat sa iasa cel mult la fel de rai ca mine. Oricat as fi zis eu - si cred ca toti spunem - ca "eu nu o sa fiu ca voi, eu o sa las copilul meu sa faca si aia si aia si etc", acum imi dorec sa reusesc sa fiu ca ei. :)
Sunt multe persoanele de la care am avut multe de invatat si pe care le pretuiesc acum mai mult decat atunci cand le-am avut in viata mea, chit ca acum mai sunt in viata sau nu.
Cum sa facem sa pretuim ce avem ACUM? Cum sa stim sa ne purtam ACUM? Nu se poate, nu exista nici o solutie concreta cu sanse de reusita. Putem incerca doar sa impacam si capra si varza, sa ne purtam la limita decentei cu toata lumea asa incat sa nu suparam pe nimeni, sa ne ghidam dupa regula "ce tie nu-ti place altuia nu-i face" si sa incercam sa ne modelam comportamentul in jurul ideii de a merge pe strada fara sa iti fie rusine de ceva, a avea constiinta impacata si a nu regreta nici o decizie din viata ta. Astfel atunci cand persoanele nu vor mai fi, vom putea sa spunem ca macar nu le-am deranjat mai mult decat ar fi fost nevoie si ca le-am pretuit totusi cat au fost langa noi, iar pentru cele care pleca de langa noi dar sunt inca in viata, ca macar am facut tot ce ne-a fost cu putinta pentru relatia respectiva.
Imi amintesc cu un junghi de parintii mei cu care nu am avut tocmai cea mai buna relatie dar oricat de rea mi se parea atunci situatia, mi-e tare dor sa mai fiu din nou cu ei. Cu mintea mea de acum ar fi fost poate mai bine dar totusi nu stiu. Probabil daca ii mai aveam inca, tot nu i-as fi pretuit. Acum uitandu-ma in urma imi dau seama ca datorita restrictiilor lor si a felului cum m-au crescut am ajuns azi ceea ce sunt si poate altfel as fi ajuns cine stie cum si unde - daca as mai fi ajuns. Lectiile de viata te invata si ele dar baza e educatia din familie, iar cu ea la bord stii sa alegi ce e bun si ce e rau, sa faci diferenta si sa iti stabilesti propriile limite. Limitele mele sunt ceva mai jos de limita normala, recunosc, tot timpul mi-a placut sa fiu la extreme, dar am stiut sa ma opresc fix inainte de a da in altceva si lor trebuie sa le multumesc. Si ce imi vine in minte acum dupa mai bine de 3 ani de cand ei nu mai sunt? Imi vine un singur gand: de-as fi eu in stare sa imi educ copiii astfel cum m-au educat ei pe mine, astfel incat sa iasa cel mult la fel de rai ca mine. Oricat as fi zis eu - si cred ca toti spunem - ca "eu nu o sa fiu ca voi, eu o sa las copilul meu sa faca si aia si aia si etc", acum imi dorec sa reusesc sa fiu ca ei. :)
Sunt multe persoanele de la care am avut multe de invatat si pe care le pretuiesc acum mai mult decat atunci cand le-am avut in viata mea, chit ca acum mai sunt in viata sau nu.
Cum sa facem sa pretuim ce avem ACUM? Cum sa stim sa ne purtam ACUM? Nu se poate, nu exista nici o solutie concreta cu sanse de reusita. Putem incerca doar sa impacam si capra si varza, sa ne purtam la limita decentei cu toata lumea asa incat sa nu suparam pe nimeni, sa ne ghidam dupa regula "ce tie nu-ti place altuia nu-i face" si sa incercam sa ne modelam comportamentul in jurul ideii de a merge pe strada fara sa iti fie rusine de ceva, a avea constiinta impacata si a nu regreta nici o decizie din viata ta. Astfel atunci cand persoanele nu vor mai fi, vom putea sa spunem ca macar nu le-am deranjat mai mult decat ar fi fost nevoie si ca le-am pretuit totusi cat au fost langa noi, iar pentru cele care pleca de langa noi dar sunt inca in viata, ca macar am facut tot ce ne-a fost cu putinta pentru relatia respectiva.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
